Artisan Day – targ de produse hand-made

Duminica 10 mai 2009, intre orele 10:00-19:00 un nou targ de produse hand-made si deschide portile, in incinta Palatului Voievodal Curtea Veche.

Intrare libera

Existenta !

        Tind, de multe ori, sa cred ca existenta mea este una “mizera”. Iar prin aceasta afirmatie nu fac referire nici la conditia mea materiala cat nici la cea sociala, ci fac strict referire la conditia spirituala si intelectuala care practic imi macina existenta de zi cu zi.
Intentia nu este nici pe departe aceea de a ma plange in vreun fel, de a-mi pune cenusa in cap sau de a-mi infige ace de cactus in vene ca in cazul unei eventuale posedari demonice ci simplul motiv ce se regaseste la baza acestei exteriorizari este acela ca poate inca mai sper ca voi ajunge sa depasesc sentimentele de repulsie si dezgust pe care le simt fata de unele persoane din jurul meu, fata de facultatea pe care o frecventez, fata de orasul si tara in care-mi duc veacul si uneori chiar fata de mine.

        Dorinte arzatoare carora ne e teama sa le dam curs, intamplari ambigue, iluzii desarte, noutati socante, planuri ipotetice, ganduri perverse ori macabre, sentimente neimpartasite, sarcasm, ipocrizie, falsitate, linguseala, pup-in-curism, inocenta pierduta, moralitate si principii aproape inexistente sunt numai cateva dintre lucrurile care-mi electrocuteaza metafizicul si intelectul (uneori fumegand din cauza “ambuteiajelor” create de un numar poate prea mare de sinapse) zi de zi, la fiecare pas. Sunt departe de nepasare totala, departe de a ma cufunda in neant. Daca prin absurd as fi atins acele culmi, as fi fost acum incapabila de orice sentiment uman. Aceste randuri nu si-ar mai fi avut rostul.

       In alta ordine de idei, legat de persoanele cu care suntem nevoiti sa interactionam deseori, problema daca sa facem parte din colectiv sau sa ramanem o entitate individuala fara prea multe conexiuni sociale, deschide o dezbatere mult prea ampla in care multi ar ramane rigurosi de una din cele doua parti ale baricadei aducand argumente solide pentru sustinerea alegerii facute. Eu intru in contradictie atat cu restul lumii cat si cu termenii problemei puse si afirm ca intrunesc ambele conditii si oricare dintre cele doua se mufeaza la fel de bine ori de prost caracterului meu, iar prin aceasta tind se cred ca inca sunt o persoana polivalenta care se desprinde usor din peisajul utopic care i-a cuprins pe toti ceilalti.

Dileme?!

Pana la urma ce imi doresc eu cu adevarat de la o relatie? Eventualele mele dorinte si asteptari au oare o stransa legatura cu personalitatea care ma defineste? In primul rand, cred ca imi doresc acea protectie, respect, comunicare, libertate si fantezie (de care pomenea Andra) care sa nu ma faca sa ma simt nevoita sa “omit” anumite lucruri.
Relatia perfecta nu va exista vreodata, totusi undeva in subconstient parca inca o astept. Uneori parca-i acolo… dar nepalpabila. Oare interesul se poate mentine la nesfarsit ori de cele mai multe ori suntem tentati sa incercam “si altceva”?
Ce semnificatie pot avea un tinut in brate noaptea, o strangere de mana, venite practic din partea unui strain? Putem “citi” gesturile atunci cand ne este teama ori intampinam retineri in a ne exprima liber parerea despre persoana in cauza? Ori de fiecare data se intampla ca mai intai sa anticipam eveninente, trairi ca mai la urma sa ajungem sa fim dezamagiti?
Conteaza mult felul in care sunt facute gesturile, tandretea care le insoteste ori nu…? Dar daca le interpretez gresit apoi ce urmari pot fi?
Pe de alta parte sunt eu oare pregatita sa-mi asum rolul “mamei” pe cand altcineva realizeaza cu atata succes rolul “copilului”? Ori ceea ce ma intereseaza in momentul de fata este sa depasesc acest statul de tanara nehotarata, trecand la cel de femeie si tanjind dupa tandretea insotita de responsabilitate, seriozitate si rafinament specific numai unei persoane mature?

Oamenii cer sa fie injositi !

       Sunt de parere ca trebuie sa te lauzi neincetat celor din jurul tau. Sa te lauzi cu viata ta, cu familia, cu jobul tau, cu masina ta, cu copii, cu banii si cu toate lucrurile minunate care se petrec in jurul tau.

       Un amic a avut o zi proasta sau a facut o alegere gresita ce a avut urmari destul de neplacute? Nu-l incuraja ci fa-l sa se simta mic si nesemnificativ, fa-l sa creada ca tu nu ai fi luat niciodata o asemenea decizie si nu ai fi ajuns intr-o asemenea stare deplorabila. Colega de birou tocmai a fost parasita de iubit? Da-i cele mai picante detalii ale vetii tale sexuale si nu uita sa mentionezi cat de satisfacut esti din acest punct de vedere. Unui bun prieten i s-a tricat masina? Spune-i ca a ta, de cand ai cumparat-o, nu ti-a creat nici cea mai mica problema. Fa-l sa se simta mizerabil pentru ca a indraznit sa-si cumpere acea marca; spune-i ca tu nici in ruptul capului nu ai fi ales sa cumperi acea masina.

       Si de fiecare data, in fata oricui, nu uita sa aduci in discutie si partea financiara: banii. Spunele tuturor ca tu nu ti-ai facut niciodata griji in aceasta privinta si ca stai exceptional al acest capitol. Mentiunea despre bani o vor considera cea mai dura lovitura dintre toate. Oamenii cer sa fie calcati in picioare, cer sa fie injositi! Si cu cat faci asta mai mult, cu atat ei vor ajunge sa te vada ca pe un idol. Vei deveni zeul lor coborat pe Pamant si toti te vor urca apoi pe un piedestral si te vor venera! Iar acest lucru, a te lauda oricand si oricui, il poti face cu o mare pricepere si fara nici un efort prea mare. Distruge-i  moral, spiritual si emotional, iar tu vei ajunge sa fii cauza tuturor problemelor lor si totodata raspunsul unei eventuale “salvari”.

       Astfel vei ajunge sa fii cel mai bun!

Moralitate ori nu?

Ai simțit vreodată dorința arzătoare de a face un lucru cu adevărat imoral care să intre în contradicție cu toate normele și sentimentele conștientizate până în acel moment? Gândurile de cele mai multe ori întrec prin perversivitate orice gest sau acțiune concret palpabilă. Dar până la urmă unde se situează limitele moralității? Cine este în măsură să le definească?
De ce să fie imoral să avem anumite dorințe, de ce să fie considerate gândurile perverse imorale atâta timp cât nu li se dă curs, nu iau formă concretă și palpabilă, atâta vreme cât îți macină doar propria ta existență și nu sunt făcute cunoscute? Iar aici pervers nu are în mod explicit conotații sexuale, fiind un termen relativ și interpretabil. La fel de pervers ca o noapte de sex sălbatic poate, foarte bine, să fie și gândul dulce al sinuciderii.
Oare limitele acestei aparente moralități nu ar trebui să ni le trasăm singuri luând ca repere pe de o parte propria personalitate iar pe de altă parte interacțiunile sociale pe care le avem. Singurul pericol pe care orice gând imoral îl poate determina este acela că o dată conștientizat se va dori punerea sa în practică. Dar uneori mie-mi lipsește ceea ce se numește curaj și primează gândirea mea logică ce se interpune ca o piedică între gândul pervers care mă încearcă și concretizarea acestuia.
Dar fără a intra în prea multe detalii decid deocamdată să rămân la gândurile mele imorale (de perverse) care continuă să-mi frământe existența de zi cu zi.

Imi place…

Imi place sa interactionez cu oamenii si nu e prima data cand afirm acest lucru.
Imi place sa cunosc noi persoane.
Imi place sa ascult povesti, intamplari.
Imi place sa visez…

Imi plac cei cu idei inovative, cei care se incumeta sa faca ceva tocmai atunci cand toata lumea parca comploteaza impotriva lor.
Imi plac cei care pun acel strop de pasiune in fiecare lucru marunt pe care-l fac.
Imi plac cei cu privire blanda, voce calda si simtul umorului…

Imi place sa fac persoanele din jurul meu fericite. Imi place sa-i incurajez si sa-i vad mereu cu zambetul pe buze.

Caci ce rost ar avea sa fii trist, suparat si nervos tot timpul?
Ce rost ar avea sa te infurii impotriva destinului care de cele mai multe ori hotaraste sa te striveasca ca pe o ganganie?

Foto Trip

Acum vreo saptamana am aflat de aici de excursia fotografica organizata de domnul Bîrsan. Dupa ce am aruncat o privire curioasa pe site am descoperit toate detaliile referitoare la excursia ce avea sa aibe loc. Asa ca am facut tot posibilul si la 9:15 “am spus prezent” in fata unui grup de oameni pe care nu-i mai vazusem pana atunci.

Si daca Andrei zicea ca la reuniunea precedenta au fost vreo 30 de persoane ei bine acum ne-am adunat peste 60 (cam atat am reusit eu sa numar).

Ce-i ce au absentat au de ce sa-si bage ghiara-n gat caci am fost la Patriarhie, ne-am plimbat pe Bd-ul Regina Maria, pe alte stradute laturalnice, am fotografiat tigani (pardon rromi) amarati traind intr-o mizerie crunta, am coborat pe singura strada cu trepte din Bucuresti, am mers la Autogara Filaret si apoi ne-am plimbat si in parcu` Carol si-am  fotografiat cat am vrut la Muzeul Tehnicii.

Desi initial am fost intimidata in momentul in care  toti cei prezenti la reuniune au inceput sa-si etaleze “aparatura din dotare”, usor am prins curaj si am inceput si eu sa fotografiez.

Rezultatele le puteti vedea aici si aici. :)

De ce? Pentru ca…

De ce nu am mai scris nimic?
De ce nu mai raspund la mesaje?
De ce nu reusesc sa mai fac doua clicuri pe wordpress pe zi?
De ce…..???

Pentru ca nu mai am timp.
Pentru ca sunt al dracului de obosita.
Pentru ca alerg zilnic la metrou-facultate (cladirea 1-cladirea 2-…-cladirea n)-acasa.
Pentru ca am multe proiecte de facut si profesori care nu realizeaza ca nu putem gasi chiar toate informatiile pe care ni le cer.
Pentru ca de abia mai am timp sa mananc.
Pentru ca de abia mai am timp sa dorm.

PS: Urasc metroul de la Dristor la ora 9 dimineatza cand stai ca sardina de nu mai poti respira. Il urasc si l-as strange de gat!!!

Siab 2007

Implicare

          Timpul. Nu-ti dai seama cat de repede trece uneori. Parca ieri imi faceam bagajele si plecam acasa pentru o bine meritata vacanta de trei luni. Paraseam Bucurestiul, orasul pe care ajunsasem sa-l detest. Totul era cat nu se putea mai bine: ajungeam acasa, la cei dragi pe care nu-i mai vazusem de mult, la Iasmi, catelul meu mult iubit. Urma sa am timp, mult timp liber. Dar lucrurile nu au fost atat de “roz”. O veste trista mi-a fost adusa la cunostiinta: Iasmi fusese lovita de o masina si era intr-o stare destul de grava. Mai ca nu puteam crede,  nu-mi puteam imagina ca asa ceva se putuse intampla. NU Iasmi!! Cine erau vinovatii? Negasind insa raspunsul la aceasta intrebare i-am acuzat pe ai mei parinti. Era mai usor sa ai un vinovat. Impactul fusese atat de puternic incat i-a fost deplasata o vertebra,  afectati nervii maduvei spinarii, lasand-o incapabila de a-si misca labele din spate. Cand m-a vazut ar fi vrut sa se ridice, sa topaie, durerea insa era mult prea mare… Parea alt catel, unul trist. Avea ochii plini de lacrimi. Medicii veterinari la care am mers ne-au oferit o solutie destul de simpla (din punctul lor de vedere): eutanasia. Dar cum te puteai gandi la eutanasie cand stiai ca exista un minim de sanse de recuperare, ca maduva spinarii nu era distrusa ci doar lezata, ca isi misca codita si labele posterioare la aplicarea unui stimul? Ce fel de medic iti propune aceasta variaanta,  fara sa se implice, fara sa-i pese? Medicii nu-s cei care incearca sa salveze vieti? Sau medicina moderna a adoptat ca o noua metoda “scapa de problema cat mai repede”?
Din fericire am intalnit un batranel simpatic, care terminase medicina veterinara inainte de vremea lu’ nea impuscatu’. Se pare ca atunci oamenii inca mai aveau morala si bun simt. El a recunoscut ca nu dispune de noile tehnologii, iar o operatie pe coloana l-ar fi depasit, insa a fost dispus sa faca tot posibilul ca Iasmi sa se faca bine. Ne-a spus ca asta ar fi fost ce-a mai mare satisfactie pentru el. Asta e o dovada de dezinteres si implicare.
Au urmat apoi zile intregi de tratamente, injectii, vizite la medicul veterinar, masaj si gimnastica… Acum arata si se simte mai bine, aproape ca i-a disparut acea tristete din ochi, si i-a reaparut zambetul ce-i caracterizeaza rasa (Samoyede). Nu si-a revenit complet, dar facem tot posibilul ca asta sa se intample. Nu as putea sa-mi imaginez vizitele acasa fara ca Iasmi sa vina si sa topaie de bucurie, sa latre si sa alerge. Cei ce credem in ea ii vom da forta necesara pentru a fi din nou pe labele ei (la propriu).
Si poate ca multi dintre cei ce ve-ti citi acest post il ve-ti gasi stupid. Poate ca va ve-ti intreba de ce atata dramatism caci la urma urmei vorbesc doar despre un caine. Posibil, insa pentru mine nu-i doar un caine. Face parte din familie inca din ziua in care a intrat pe usa, este o fiinta vie ce merita sa fie iubita pentru ca la randul ei te iubeste neconditionat.